În cea de-a doua zi a anului care tocmai a început, El País-ul hebdomadar (există şi unul cu apariţie săptămînală, pe lîngă ediţia zilnică şi suplimentul cultural Babelia) le-a pus mai multor scriitori o veche şi perfidă întrebare (cum o numeşte Vila-Matas) la care nimeni nu mai răspunde pe bune: „De ce scrieţi?“. Ca şi cum scrisul ar fi cea mai naturală şi mai firească îndeletnicire, mulţi dintre cei întrebaţi se simt obligaţi să strîmbe din nas şi să denunţe inepţia întrebării. Personal, deşi am făcut tot felul de „anchete“, n-am pus încă această întrebare, însă am citit răspunsuri din toate timpurile şi cam de toate calibrele. Aşa am şi remarcat – în afara tipurilor clasice de răspuns scriitoricesc date perfidei chestiuni: cel patetic, cel existenţialist, cel ironic, cel meseriaş – că delasineînţelesul profesiunii de scriitor e mai degrabă recent. Refuzul de a spune franc de ce ai ales, la un moment dat al vieţii tale, să faci semne cu un instrument ascuţit pe o suprafaţă netedă (şi să pretinzi că asta înlocuieşte viaţa) e legat direct de perceperea întrebării ca un atac alternativ: de ce să scrii cînd poţi să... (şi-aici încap toate plăcerile şi binefacerile vieţii „normale“).
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Curios mi se pare, de fapt, că după atîtea mii de răspunsuri la mai mult vechea decît perfida întrebare, ea e, în continuare, percepută ca fiind o agresiune din afara lumii scrisului, din spaţiul acţiunii, în loc să fie luată ca o invitaţie la scris, un prilej la fel de bun ca oricare altul de a scrie. În fond, răspunsurile nu sînt prea variate: scrii ca să înţelegi ce ţi se întîmplă; scrii ca să spui că eşti scriitor; scrii ca să fii iubit sau ca să îţi povesteşti amorul; scrii pentru că nu poţi altfel; scrii de frică, din necesitate, pentru bani; scrii din obişnuinţă, pentru a trăi a
