● De-Phazz, LaLa 2.0, Phazz-a-delic, 2010.
Ca orice provincial care se respectă, cînd am ajuns prima dată în Bucureşti am rugat o amică să mă înveţe cum să intru în metrou, cum să mă dau jos, care e faza cu magistralele şi unde e cel mai apropiat Internet Café. La sfîrşitul unei zile istovitoare în care am bătut bulevardele cu o sete de cunoaştere turistică de parcă eram la Paris, amica m-a dus într-o discotecă al cărei nume nu îl reţin. Nu îi zicea club pe vremea aia, se mergea încă pe denumirea de discotecă. După ce m-am pupat cu amicii de pe mirc şi de la Atomic TV, am fost introdus în tainele clubbing-ului urban. Comparativ, la Cluj aveam pe vremea aia doar extreme – cîrciumi grunge unde se servea pîine cu untură şi cocojamborii. Manelele nu se inventaseră (oficial). Comparativ, clubbing-ul bucureştean era o lume nouă, un fel de cocojamborie, dar mult mai saxonă, cool şi k-lumea, cu turntableri adevăraţi (sau care între timp au devenit adevăraţi, atunci fiind în faza de formare). Unul dintre ei mi-a arătat cum se învîrte placa, cît de beton sună totul, precum şi un platan cu autograful unui DJ faimos din Manchester. Printre altele, mi-au zis că în discotecile astea ultra se pune şi jazz. M-am mirat căci, oricît de cool era, rămînea totuşi un loc de dans şi voie bună, un pic mai scump şi mai profi, şi nu-i vedeam pe muşteriii locului stînd pe canapele şi delectîndu-se intelectual cu jazz. Pînă la urmă, mi-au arătat despre ce era vorba. Nu mai ştiu cine cînta, dar suna destul de asemănător cu De-Phazz ăştia, dacă nu cumva erau chiar ei.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Mă gîndesc că, pentru jazz, trupe ca De-Phazz sînt ce au fost Linkin Park pentru rock: în funcţie de partidul cu care simpatizezi, fie o jignire ostentativă adusă spiritului rock, fie o poartă de deschidere a rockului spre tărîmuri mai
