"Există popoare care prin firea lor se agită şi se revoltă, dar egipteanul rămâne cu capul plecat toată viaţa lui pentru o bucată de pâine. (...) Poporul egiptean este poporul cel mai uşor de cârmuit din întreaga lume. De îndată ce iei puterea, egiptenii îţi arată supunere, se umilesc înaintea ta şi faci cu ei ce vrei. Şi orice partid politic care organizează alegeri şi e la putere le câştigă obligatoriu, fiindcă egipteanul trebuie să sprijine guvernul. Aşa l-a creat Dumnezeul nostru"... Consideraţiile acestea cinice aparţin unui personaj al marelui scriitor Alaa al-Aswani. Cartea - o frescă a societăţii egiptene - a fost publicată în 2002. Astăzi, egipteanul de rând, după 30 de ani de dictatură a Faraonului Moubarak şi-a luat soarta în propriile mâini şi a ieşit eroic în stradă, cu pieptul gol în faţa tancurilor.

De zile întregi, protestatarii cântă: "Ya Moubarak Al-Saudyia fi entizarak"! (O, Moubarak, Arabia Saudită te aşteaptă"!)

Ce se întâmplă astăzi în Piaţa Tahrir este şi semnul eşecului politicii americane în Orientul Mijlociu. Chiar dacă n-a dat decât un comunicat oficial în care cheamă la stabilitate în zonă (am trăit să văd un Netanyahu echilibrat, laconic), Israelul are prea destule motive de îngrijorare. Efectul de domino de care se temeau Yerushalayimul, Washingtonul şi Riyadhul se cam produce. Au crezut că dinastia Moubarak va fi eternă, deşi au înţeles că fiul său, Gamal, nu are şanse să-i succeadă la preşedinţie, au mizat pe supunerea egiptenilor, deşi ştiau că sărăcia ticăie în Egipt ca o bombă cu ceas.

Mohammad Mustafa El Baradei, descins în seara de 27 ianuarie de la Viena şi dispus să-şi asume răspunderea viitoarei tranziţii (despre care secretarul de stat Hillary Clinton vorbeşte deja, bătându-i apropouri fine lui Moubarak), ar putea fi soluţia ca pax americana instaurată în regiune să mai dăinuie o vreme. Dar El Baradei nu