(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002, la tema „D’ale Caragialelui...”)

Magdalena BOIANGIU

Gazetarii şi regizorii de teatru, politicienii şi mahalagiii se străduiesc să intre în tiparele operei lui. Nu le e greu. Un singur lucru lipseşte: el.

Tita CHIPER

În fiecare ianuarie, la mijlocul anului visăm la imaginea noastră ideală, Eminescu, iar la finele ei trebuie să ne privim în oglinda realului cu I.L. Caragiale. Şi anul acesta, bunăoară, ne-am trăit destinul în acelaşi ritm ameţitor al trecerii de la cer la pămînt într-un timp foarte scurt. Păţiţi şi înţelepţi, am vrea să repetăm cu filosofică detaşare că lumea-i cum este, că, totdeauna, ce e val ca valul trece şi să rămînem privitori ca la teatru. Dar este peste putinţă. Descoperind unul din ritmurile noastre interioare, Caragiale a făcut din noi toţi o naţie de participanţi la imediat: cu exasperare, cu bonomie, cu avînt de jertfă patriotică profitabilă şi soluţii, desfăşurate cu mare energie verbală, pentru toate "lacunele" şi obsesia "Europei". Actualitatea este a noastră: a lui este durata.

Adrian CIOROIANU

În opinia mea, Caragiale a fost genial. Şi, mai ales, a fost genial fără să aibă dreptate în esenţa caricaturizărilor sale - aşa cum se întîmplă cu oricare geniu autentic. Cum s-ar spune parafrazînd un clişeu, istoria nu i-a dat dreptate lui Caragiale (cum nu a dat dreptate nici scrierilor politice ale lui Eminescu). Burghezii snobi care ţin la onoarea lor de familişti (sau a altora!) ori politicienii limbuţi sau gîngavi care dau replicile în piesele sale şi care erau liberalii sfîrşitului de secol XIX au fost, totuşi, cei prin care statul român a facut într-un timp scurt - de la mijlocul secolului XIX pînă în prima parte a secolului trecut - un salt imens, fără precedent în istorie. Conservatorii au făcut mai ales cultură şi literatură; liberalii au făcut