- dezordinea simbolică (XI) -

Înainte de 1990, în serile în care nu se lua curentul electric, la întîlnirile între prieteni, deseori se asculta muzică. Întîlnirea pentru o audiţie muzicală era foarte diferită de cea pentru o petrecere. În cele mai multe cazuri, o audiţie era un moment solemn, în care regula principală era să taci şi să asculţi. Mai toate grupurile de prieteni aveau vorbăreţul lor. După epuizarea ironiilor şi a avertismentelor la adresa celui care găsea mereu ceva de comentat în timpul audiţiilor, începea marele ritual al ascultării. În timp ce gazda ridica, ceremonios, cuvertura de protecţie de pe magnetofon sau de pe pickup, muşteriii audiţiei se îngrijeau de ergonomia spaţiului. Se mergea preventiv la toaletă, toată lumea îşi trăgea la îndemînă scrumiera, se umpleau paharele, se găseau locurile cele mai bune la jumătatea distanţei dintre boxe, în aşa fel încît stereofonia să-şi poată face treaba cu brio. A tulbura audiţia căutînd după ţigări, plecînd la toaletă sau cotrobăind printre sticlele cu băutură însemna să accepţi eticheta definitivă de mitocan care nu înţelegea nimic din valoarea momentului. Şi cînd toată lumea era aşezată, cînd se închidea autoritar gura proverbialului vorbăreţ care mereu mai avea ceva de spus, urma marele ritual al ştergerii discului sau, după caz, al coregrafiei aşezării rolelor de magnetofon şi al trecerii benzii printre ghidajele care o conduceau spre capul de redare. În cazul discurilor de vinil, se scotea periuţa circulară sau pielea de căprioară, se ştergea, cu infinită precauţie, dinspre centrul discului spre margine, apoi, comoara ţinută orizontal, între palme, era aşezată pe platan. În cazul ascultătorilor serioşi, se schimba şi doza braţului de la pick-up, în funcţie de gradul de uzură sau de tipul de muzică pe care grupul urma să o asculte.

Cu cît erau mai sofisticate pick-up-ul, amplificatorul