- argument -
Despre identitate discutăm frecvent, variat, cu nuanţe. Este sentimentul de a te simţi acasă, familiar, bine. Toate comunităţile de care ne ataşăm ne conferă identitate, sentimentul de a fi noi înşine, dar nu singuri, ci ca membri ai unui grup care este al nostru. Astfel de spaţii identitare sînt foarte diverse şi merg de la familie, sat, oraş, regiune la etnie, religie, profesie, echipă de fotbal preferată etc. Toţi ştim sau simţim că identitatea contează. Este mai puţin clar însă cînd, cum, în ce condiţii, în ce grad. Dacă, spre exemplu, o legăm de dezvoltare regională, contează? Fără îndoială, dar, iarăşi, urmează o serie lungă de întrebări de felul celor amintite anterior. În plus, lucrurile se complică pentru că nici sintagma dezvoltare regională nu circulă cu sensuri foarte limpezi. Aceasta a cîştigat proeminenţă în spaţiul public românesc mai ales după instituirea regiunilor de dezvoltare, la sfîrşitul anilor ’90, în contextul pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Urmare a propunerilor din Carta Verde a Dezvoltării Regionale, documentul fondator pentru noua politică regională din ţară, au apărut noi entităţi teritoriale – cele opt regiuni de dezvoltare – şi instituţionale, de tipul Agenţiilor şi Consiliilor de Dezvoltare Regională. A urmat o perioadă în care noile entităţi au intrat într-un con de umbră. După aderarea ţării la Uniunea Europeană, după constatarea bizarei incapacităţi de a obţine şi folosi eficient fonduri europene, a urmat o revenire la interesul pentru regiunile de dezvoltare. Nu cumva lucrurile nu merg bine cu absorbţia fondurilor europene pentru că aceste regiuni au fost prost conturate? Nu cumva deficienţele lor rezidă în faptul că nu se suprapun nici pe graniţe de regiuni istorice, nici pe grupări etnice, nici pe vechile ţări sau alte decupaje teritoriale similare? Altfel spus, există ideea că dezvoltare
