● Andrei Cornea, O istorie a nefiinţei în filozofia greacă, Humanitas, 2010.
O istorie a nefiinţei în filozofia greacă este o carte care îţi poate aprinde minţile. Măcar din trei motive.
1) Pentru că este una dintre cele trei-patru cărţi care inovează, reînţeleg şi recompun principiile de interpretare ale filozofiei greceşti, scrise în română în ultimele două decenii. Reluarea eleaţilor, a sofiştilor, a platonismului, a lui Aristotel, a stoicilor şi a neoplatonicienilor siliţi să răspundă unei probleme comune gîndite de autor pînă ce devine criteriu de înţelegere a acestor filozofi face din această carte o nouă poartă spre filozofia greacă, pe care nu o bănuiam şi care mă copleşeşte prin originalitatea ei.
2) Pentru că face vizibilă o problemă dominantă a gîndirii lui Andrei Cornea, de la mai vechea Scriere şi oralitate… (unde ea apărea ca distincţie între tema şi subiectul unui enunţ) la Penumbra (unde ea apărea ca opţiune secundă a asumării existenţiale a oricărei angoase în genere) la Turnirul khazar (unde tot ea apărea ca opţiune secundă care forţa regîndirea relativismului în ordinea unei raţiuni practice), şi pe care aici o vedem ca teorie a nefiinţei secunde, menite să deblocheze eleatismul şi să arate pluralitatea căilor pe care filozofia greacă a putut ieşi din constrîngerile lui, fie negîndu-l variat, fie aplicîndu-l fidel, dar regional. Chiar dacă e validă analogia cu celelalte volume, aici există o răsturnare de perspectivă, aşa încît, citind cartea, înţeleg că o aşteptam fiindcă le citisem pe celelalte: pentru că tema aleasă ţine, acum, de fundamentele filozofiei greceşti, nu mai este doar o schemă aplicată unor subiecte în genere, ci una care îşi verifică justificarea aplicîndu-se obiectului celui mai nobil al filozofiei greceşti.
3) Deoarece inteligenţa ei debordantă dă cititorului un mecanism conceptual atît de seducător,