Premierul israelian Benjamin Netanyahu crede că cele mai serioase ameninţări la adresa păcii sînt întîlnirea unui regim islamist existent cu armele nucleare (cazul Iranului) sau întîlnirea armelor nucleare existente cu un regim islamist (cazul Pakistanului). Şi mai crede că democraţia nu se reduce la alegeri libere – mai mult decît scrutinul liber, contează ce rezultă din el. Europa ultimului secol e plină de asemenea lecţii. Prin urmare – aş adăuga eu la lista scurtă a ameninţărilor – şi întîlnirea dintre democraţie şi un popor răsculat care nu caută, de fapt, democraţia, deşi mai toţi politicienii puternici ai lumii cred că asta caută. Netanyahu spune toate acestea, într-o sală a Knesset-ului, dominată de o imensă stampă pictată de Chagall, care îl înfăţişează pe regele David. Dar, despre legătura dintre marele rege biblic şi ceea ce se întîmplă în jurul ţării lui, voi povesti săptămîna viitoare. Pînă atunci, mă limitez la a spune că tulburările politice din spaţiul musulman adaugă mult la setul de îngrijorări pe care orice om lucid, aparţinător spaţiului euroatlantic, le are în legătură cu pacea lumii. În context, regăsesc un text pe care, în 2008, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea Israelului, l-am publicat într-un cotidian pe atunci de mare prestigiu. Îl redau aici, convins de deplina lui actualitate:

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Pe 29 noiembrie 1947, abia creata Organizaţie a Naţiunilor Unite a decis împărţirea în două a ţinutului Palestinei pentru ca două noi state, unul evreu şi altul arab, să se nască. Evreii au acceptat împărţirea, arabii nu.

Cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic asupra Palestinei, pe 14 mai 1948, David Ben Gurion a citit Declaraţia de Independenţă a statului Israel, într-o sală a muzeului din Tel Aviv dominată de portretul lui Herzl,