În anul 1966 mă pregăteam să dau examenul de bacalaureat. Învăţam zi şi noapte, aveam de apărat şi prestigiul tatălui meu, directorul liceului pe care îl absolveam. Trebuia să demonstrez la acest examen, unde examinatorii erau din afara şcolii, că nu sunt doar „băiatul lui nea Ionel”, cum eram cunoscut în Călăraşi, urbea natală. Totul mergea ca pe roate, bifam materiile, subiectele erau parcurse conform planificării. Până în ziua când tata, mare iubitor de artă, a adus în casă o carte proaspătă – „Agonie şi extaz”. Am trecut pe lângă bibliotecă şi m-a atras ca un magnet o copertă care iradia forţă, cu un desen din Renaştere şi un autor care avea să-mi rămână în minte pentru mulţi ani – Irving Stone. A fost o iubire, dacă putem spune şi aşa, de la prima citire. Mama a simţit „pericolul” – ştia că-mi place să citesc şi avea premoniţie – sutele de pagini ale romanului ameninţau să dea peste cap programul de studiu pentru bacalaureat. A avut mare dreptate să se teamă de „Agonie şi extaz”.
Cartea m-a subjugat, nu puteam să o las din mână. Viaţa lui Michelangelo devenise o obsesie, vedeam cu ochii minţii zbaterile uriaşului talent, conflictele lui, operele pe care nu credeam vreodată să le admir la Roma sau la Florenţa. Orizontul călătoriilor mele se oprea atunci la Silistra, pe celălalt mal al Dunării, spre care priveam cu jind – era străinătatea. Bacalaureatul se apropia, mai erau doar câteva zile până la primul examen şi la insistenţele părinţilor am făcut totuşi o convenţie: să citesc cartea pe rând cu tata – el o ţinea trei ore, eu o oră. Am terminat-o în zorii zilei în care era programat „scrisul” la română. Am luat doar nota 9, dar „Agonie şi extaz” a rămas cartea pe care aş duce-o cu mine şi în mormânt. În anii din urmă am avut norocul să-l întâlnesc pe maestrul Dan Grigorescu, marele critic de artă care a scris prefaţa „Agoniei”. Stătea, ca de obicei
