Între jurnalele de pînă acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Puţin decalat faţă de actualitate – cuprinzînd notaţii dintre anii 2003 şi 2008 – acest volet diaristic apărut în 2010 este, fără îndoială, cel mai sceptic dintre toate şi cel mai edificat în legătură cu „natura umană“. Şi asta nu doar pentru că el începe cu un an apocaliptic (dezastrul de Crăciun din Thailanda şi Sri Lanka) şi continuă cu „anul catastrofelor“ de toate felurile, ci mai ales pentru că – singură şi cumva suspendată între lumi – scriitoarea atît de rară care e Gabriela Melinescu alege să spună tuturor lucrurilor pe nume. Asta nu înseamnă că pînă acum (în jurnale, dar mai ales în poezie şi proză) scriitoarea nu căutase şi nu descoperise acea „limbă care spune adevărul“ – limbă interioară, intimă, atît de strălucitoare între limbajele minciunii (limbaje ideologice, lemnoase, dar şi limbajele comunicării standardizate). Doar că, chiar în această specie ingrată care e jurnalul (unde şi atunci cînd te ascunzi, trebuie să spui tot eu), miza Gabrielei Melinescu era în altă parte, într-o zonă profund spiritualizată – la modul direct, experienţial, aproape mistic –, pentru a trece în planul al doilea mizeria, răutatea şi cruzimea lumii. A lumii mari, din afară (şi nu doar din România natală, ci şi din Suedia de adopţie), dar şi a micii lumi din jur, coagulată în timp.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Profunda originalitate a jurnalului Gabrielei Melinescu venea tocmai din mutarea greutăţii în altă parte. Miza lui nu stă nici în recuperarea istorică, nici în captarea momentului, nici în exactitatea faptelor, ci într-o aventură intens spiritualizată prin care eul mic se cufundă în eul mare, în deplină coerenţă şi adecvare. Această adecvare e în impas în acest jurnal recent, iar tactica de supravieţu