„Patru cărţi poştale cu Bucureştiul, cumpărate de la magazin şi apoi modificate. Clădirile au fost scoase din imagine cu un cutter, doar cerul de deasupra oraşului rămînînd intact.“ (intervenţie a artistului Mircea Nicolae). Formele clădirilor albe, răzuite, zgrunţuroase, pe fundalul cerului albastru senin. Fără să fie o interpretare a lucrării de artă, Giuseppe Cinà, în studiul său recent tradus în limba română, Bucureşti, de la sat la metropolă, scrie că „În imaginarul unui cetăţean european obişnuit, Bucureştiul este precum o carte poştală albă, un loc lipsit de atracţii turistice“. Aşadar, pornim la drum cu un Bucureşti gol şi neinteresant: pe de-o parte, criticat pentru intervenţiile multiple care lasă astăzi doar cerul neatins (şi totuşi, să nu uităm că încrengăturile de fire din văzduhul Capitalei au inspirat pînă mai ieri artişti autohtoni şi străini), pe de altă parte, considerat de la început un alt loc din Est, devastat de regimul comunist, „ticsit de blocuri triste“. Şi cam atît. „Acordă-ţi un pic de timp şi o lume ascunsă ţi se va arăta“, îi sfătuieşte în schimb pe viitorii călători în Bucureşti, criticul de artă Richard Unwin, într-un articol din cunoscuta Frieze (2009), tocmai despre scena artistică locală, pe care o identifici, încet-încet, în labirintul străzilor prăfuite ale Bucureştiului.

Mă uit în jur, semnez petiţii virtuale şi aflu de proteste împotriva zecilor de demolări. Demolări care nu se opresc. Artiştii nu au ateliere în care să lucreze şi atunci întreg oraşul devine un mare atelier: fie pentru lucrări în şi cu spaţiul public, fie pentru mici spaţii non-profit create de grupuri de artişti care expun arta lor şi a celor care cred în ceea ce cred şi ei. Spaţiile de artă supravieţuiesc pentru cîteva luni, cedează şi se închid. E o dinamică continuă atît pe străzi, cît şi în aceste guri de artă construite ad-hoc. Pe stradă, arta nu