E un text pe care îl caut de ceva vreme. Deşi îl aveam în minte în spiritul lui, litera eminesciană m-a îngheţat de parcă l-aş fi citit întâia oară. N-am văzut demult un text mai viu, o analiză mai adâncă a societăţii româneşti, o pagină mai actuală, cu toate că împlineşte 133 de ani. E înfricoşător să constaţi cum repetăm, cu obstinaţie, istoria.

Îl transcriu pur şi simplu. Ar fi de prost gust să glossez pe marginea lui. Nu e nimic de scos, nimic de adăugat. "Toate-s vechi şi nouă toate"…

"Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel, profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupîndu-se însuşi nervul vieţii oricarii societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţii noastre dar acest lux nu va opri discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii." (Mihai Eminescu, Timpul, 9 decembrie 1878)

E un text pe care îl caut de ceva vreme. Deşi îl aveam în minte în spiritul lui, litera eminesciană m-a îngheţat de parcă l-aş fi citit întâia oară. N-am văzut demult un text mai viu, o analiză mai adâncă a societăţii româneşti, o pagină mai actuală, cu toate că împlineşte 133 de ani. E înfricoşător s