Am fost invitat de Ordinul Arhitecţilor la Sinaia, ca să particip la o masă rotundă pe teme de urbanistică şi patrimoniu. Pentru transport, organizatorii mi-au trimis – şi mie, şi celorlalţi participanţi – o maşină. Era un Mercedes. Ziarul Gândul a consemnat prompt evenimentul (cu fotografii). Se specifica, e drept, că nu eram prezent în calitate de reclamă auto, dar contextul lăsa loc liber pentru toate echivocurile. S-au dat ample citate cu opiniile lui Liiceanu despre BMW. Forumiştii au avut încă o ocazie să vorbească despre pupincurismul şi corupţia intelectualilor lui Băsescu. Data viitoare nu voi mai accepta decît deplasări pe care să le pot face cu trotineta.
***
Lumea academică internaţională se confruntă, din ce în ce mai des, cu o criză de statut a „ştiinţelor umaniste“. De o „apărare“ a lor era deja nevoie încă de la începutul veacului trecut (vezi lucrarea lui Irving Babbitt din 1908 despre studiul literaturii în colegiile americane). Dar dezbaterea e, astăzi, din ce în ce mai dramatică, cu intervenţii prestigioase (Stanley Fish, Geoffrey Harpham, Anthony Kronman etc.), pendulînd între disperare romantică şi realism necruţător. Se admite, în genere, că „ştiinţele umaniste“ au meritul de a stimula simţul valorilor, cunoaşterea de sine, capacitatea de a înţelege diferenţele culturale, creativitatea, imaginaţia, spiritul de toleranţă etc. Se admite, de asemenea, că dialogul dintre oamenii de ştiinţă din toate domeniile (inclusiv ştiinţele naturii) nu poate fi decît favorizat de un fond cultural comun, întreţinut de studiile umaniste. Dar Estul ar putea aduce în favoarea „umanioarelor“ un argument în plus, legat de experienţa istorică a unor ţări care, vreme de aproape 50 de ani, au stat sub presiunea ideologică a unei dictaturi. Ştiinţele umaniste au constituit, în toţi aceşti ani, singura supapă de supravieţuire a cultului pentru valori, pe
