"Obama: Muammar, e timpul să-ţi iei rămas bun de la poporul tău.

Gaddafi: Da'de ce? Unde pleacă?"

Umor arab, cules din bazarurile Orientului Mijlociu... Dialogul asta închipuit are un însă miez adevărat, sinistru. Nebunia colonelului Gaddafi. Faptul că Franţa şi Marea Britanie, dar mai ales cea dintâi, sunt sunt extrem de decise, înfierbântate să pună în aplicare rapid Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate al ONU nu mi se pare deloc de bun augur. E simplu să porneşti un război, dar de oprit e uneori imposibil. Cu un inamic profund imprevizibil cum e Fratele Conducător e nevoie de răceală şi întelepciune, să nu intri în logica alarmismului, ci în logica prudenţei. Încă o dată o spun: poziţia României e impecabilă. Veţi obiecta: ce contează poziţia României în concertul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a celorlalte instanţe supra-naţionale? Contează, câtă vreme ONU traversează, de cel puţin 20 de ani, o bancrută morală din care modul cum va acţiona în criza libiană e posibil s-o scoată, dar e posibil s-o afunde mai rău. Să mai amintesc eşecurile din Bosnia, Somalia, cumplitele eşecuri din Rwanda şi Darfur?

România e reţinută, pe bună dreptate. (Nu e loc de reacţii emoţionale, precum cea a Parisului). Nu poate rămâne neutră, nici n-ar avea cum, trebuie să-şi onoreze angajamentele internaţionale şi o va face. Preşedintele Băsescu anunţase asta, analizând situaţia.

Câteva întrebări plutesc în aer. Dacă, aliaţii nu vor reuşi, prin cunoscutele operaţiuni chirurgicale (cu inevitabilele lor victime colaterale), să rezolve problemele din aer? Cum se va desfăşura a doua etapă? (Obama excludea vineri seara orice intervenţie terestră). Ce legitimitate vor mai avea protestatarii din Benghazi cu Nato în spate? Va urma un foarte complicat joc diplomatic al precedentelor: de pildă, cum vor acţiona aliaţii dacă în Yemen sau în Bahrain sau oriunde în zona ar