La toate ne-am fi aşteptat de la arabi – mai puţin la ceea ce ei sînt în curs de-a face în acele cîteva state din Nordul Africii & Orientul Mijlociu. Tineri (60% din populaţie – sub 30 de ani), relativ educaţi (paradoxal, în multe universităţi din zonă sînt mai multe fete decît băieţi, deşi consecinţele nu se văd deocamdată pe piaţa muncii), sătui de stagnare şi de cam aceiaşi lideri pe care au deschis ochii la naştere, arabii generaţiei care a umplut pieţele din Tunis, Cairo, Aman sau Benghazi ne-au surprins pe toţi. Nici Mossad-ul şi nici CIA n-au anticipat, pare-se; FSB-ul rusesc, DST-ul francez şi britanicii din MI6 n-au fost mai perspicace; şi nici batalioanele de mame omizi ale României n-au prevăzut nimic! Poate îmi veţi spune că nişte fire anume sînt trase dintr-un cuib ocult de comandă; v-aş crede, dar aduceţi dovezi! Pînă atunci, rămîn cu ce se vede: junii Arabiei dau startul unei schimbări istorice, la ei acasă.

Cînd vezi paloarea de pe faţa dlui Obama, voltele asterix-tice ale dlui Sarkozy, prudenţa îngîndurată a dnei Merkel şi surîsul care nu-i al lui de pe obrajii dlui Putin, aproape că-ţi vine să-l reevaluezi pe ex-preşedintele (şi pînă de curînd ironizatul suprem al Americii, de către stîngişti şi ignoranţi) George W. Bush. Vă place sau nu, Bush Jr. era singurul care, acum şase-şapte ani încă, ne tot spunea că arabii sînt şi ei capabili să vrea democraţie (iar noi, ceilalţi, nu-l prea credeam). Nu vreau să spun că, acum, strada arabă îl confirmă pe Bush-fiul – ci doar că măcar unii dintre arabi se comportă ca şi cum acel Bush ar fi avut dreptate: în definitiv, în aceste revoluţii (să nu ne ferim de acest cuvînt) n-au ars steaguri americane sau israeliene şi nici crucile n-au fost puse pe foc.

Acum, politologi şi istorici dintre cei mai vestiţi se întrec în comparaţii ce nu seamănă neam între ele. Revoluţia arabă din 2011 e varianta lo