Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi "diverşi", unii mici, alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care de care mai bizare, apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzică stelară ce mai conta! Tuburi şi un fierăstrău şi sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la "Românii au talent" unii să fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu.
Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducă aminte de fermecătorul "om-orchestră' care era prin anii '80 Benedict Popescu, Ben Popescu după cum îşi zicea sau cum îl ştiam noi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, Ben Popescu oferea la "Serbările Scânteii tineretului" (dar şi la cenaclul "Flacăra" din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în acelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă şi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitul minirecitalului.
Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din "Scânteia tinereului" în care am scris despre "Serbările Scânteii tineretului", îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea - afectivă - şi vă cer să mă credeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din acea vreme.
Aşa cum s-a
