- doi euro -„parlamentari” cu dare de mână -

Prin vara lui 2007, cu ocazia unei vizite la Bucureşti a preşedintelui de atunci al Parlamentului European, dl H.G. Pöttering, am avut plăcerea de a oferi un prînz în onoarea oaspetelui – la care am invitat politicieni reprezentativi ai partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am spus dlui Pöttering cît de unanimi au fost românii în a adera la UE şi cum mai nimeni n-a fost la noi împotriva unui asemenea act măreţ de revenire la Europa mumă. Numai că distinsul german ne-a cam strepezit elanul şi s-a arătat sceptic în privinţa acestei unanimităţi: Date fiind problemele care pot să apară, în Europa sau în România, poate ar fi bine să ştiţi ceva mai exact cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu, dincolo de declaraţiile de moment – cam aşa ne-a spus (simplific eu) invitatul. Dacă nu mă înşel, dl Adrian Severin era de faţă şi cred că îşi aduce aminte cum, la un moment dat, a ajuns în discuţia noastră şi cazul presei britanice – care e, se ştie, extrem de caustică la adresa Parlamentului European, pe meritate sau pe nemeritate. Din păcate, iată-l pe dl Severin în situaţia de a proba pe propria-i cravată inventivitatea şi persuasiunea unor ziarişti din Albion. Ca şi zgîrcenia lor teribilă! Revin mai jos asupra cazului.

Apoi, în iunie 2009, presupusul entuziasm pro-UE al românilor a ieşit la iveală într-o manieră slăbănoagă, în raport cu autorevendicatele noastre ambiţii. E drept, mai peste tot în ţările UE onor electoratul nu se înghesuie să voteze la euro-alegeri, considerîndu-le un fel de curse de mîna a doua, mai puţin importante decît alegerile naţionale, care nasc patimi şi scîntei. Doar 27,6% din românii cu drept de vot au ajuns atunci la urne (adică 5 milioane de cetăţeni), un procentaj modest chiar şi în comparaţie cu media vlăguită de la nivelul Uniunii Europene, care a pîlpîit pe la 43,4% (în condi