Am crescut cu ideea că să-ţi serbezi ziua de naştere e o tradiţie, obligatorie şi veşnică. De fapt, am fost crescută (sau m-am autocrescut...) într-un cult al sărbătorii. Îmi plăcea atît de mult felul în care ne petreceam sărbătorile, în copilărie, încît am vrut să cred că se poate inversa proporţia între timpul obişnuit, de lucru, şi timpul celălalt, cel altfel, al sărbătorii.

Întru acest spirit, nepragmatic, dar euforic, inventam cît mai multe ocazii de a sărbători ceva, de a face din fiecare zi una neobişnuită şi specială. Fie că îmi aranjam jucăriile, fie că ieşeam la cofetărie (cu bunica sau tatăl meu, la cîte un tortuleţ pătrat, însiropat şi fals colorat), fie că primeam prieteni – ideea era aceeaşi: trăiam într-un autoinventat timp al sărbătorii.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Uşor de făcut cînd eram mică, greu mai tîrziu. Deja mi se crease o obişnuinţă la care era dificil să renunţ: timpul de zi cu zi era cel al sărbătorii... Toată viaţa m-am luptat cu obiceiul ăsta: de aceea cred că am înţeles fără tragere de inimă noţiunea de „trebuie“, ideea de activitate obligatorie.

Pe cît am putut, am continuat să trăiesc în spiritul „sărbătorii cotidiene“ (formulă care poate fi considerată un paradox). Cînd eram la liceu, aduceam la mine acasă, după şcoală, cîte o colegă, în aproape fiecare zi: mînca la mine (cartofi prăjiţi, de preferinţă) şi ne făceam lecţiile împreună (asta după ce trecusem, scurt, şi pe la cofetăria „Casata“, din zonă, pentru un parfait sau un cataif, cu bani adunaţi din cheta printre colegi).

Cînd am ajuns la facultate, tot la mine veneau colegii la sfîrşitul orelor, după care hălăduiam fericiţi prin oraş de dimineaţa pînă seara (cu mici excepţii serioase, cum ar fi cursurile sau sesiunile). Nici atunci nu renunţasem la cofetării: era locul cel ma