6 Aprilie 2011. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. 40 de oameni stau tăcuţi în faţa clădirii, la şosea (Kiseleff). Moment de reculegere. Un banner pe care scrie CNDB?. Cîteva mişcări de înviorare. Alt moment de reculegere. Cîţiva fac pe mortul, întinşi pe jos. Portarii de la minister, cu mobilul la ureche, sînt depăşiţi de situaţie. Un protest mut? Ce e aia CNDB şi ce treabă au ei cu asta? 20 de minute de încălzire pentru dans, în tăcere, cu bannerul plimbat de participanţi dintr-o parte în alta, o scrisoare cu cîteva cereri depusă la registratură, cîteva minute de discuţii între directorul interimar al CNDB, Mihai Mihalcea, şi un reprezentant al Ministerului, şi manifestanţii pleacă exact cînd pe poartă intră o maşină de poliţie. „Unde-i manifestaţia? S-a terminat. Şi manifestanţii? Acolo, pe trotuar. Păi, ăştia au fost toţi? Da”.
Altă zi. Un grup de coregrafi încremeneşte într-o copie a „Căruţei cu paiaţe”, grupul statuar din faţa TNB. Alintată „Burghezii din Caracal”, statuia capătă varianta live, „Efemerii de la CNDB”. În spatele statuilor se ridică schelele pentru renovarea Naţionalului, renovare în urma căreia partea în care îşi avea sediul Centrul va dispărea. Printre schele, coregrafii „ocupă” CNDB. Dorm, mănîncă, discută, trăiesc în Centru. Un maraton de 24 de ore de dezbateri & performance-uri reanimă spaţiul într-o ultimă respiraţie înainte de demolare. Nu a venit nimeni de la Ministerul Culturii să vadă ce se întîmplă acolo, de ce şi mai ales, ce e de făcut. Cineva suferă de autism. Ministerul sau artiştii?
Dansul contemporan a avut în revoltă un limbaj criptic pentru publicul –ţintă (autorităţile). Ca şi la spectacolele lor, cele care nu au adus numărul necesar de spectatori (care ar fi acela?) pentru ca CNDB să fie o instituţie de interes pentru Ministerul Culturii, şi la protest, dansatorii au ales o formă de manifestare de
