Prima observaţie: tema e primejdioasă – într-o zonă a ambivalenţei, solicită o atitudine, lesne de redus la un instantaneu tratat apoi cu vehemenţa specifică acestor discuţii. „Sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor“ (DEX) operează în regimul suspiciunii, al excluderii.

Mi s-a spus de prea multe ori că trebuie să-mi iubesc Patria. N-am înţeles cum. „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?“ – cred că am intuit „şantajul“ şi „diversiunea“ înainte de a cunoaşte termenii. Lipsa de subiect comun între „oamenii mari“ şi „cei mici“, între ideologie şi cetăţeni produce conversaţii jenante.

De la cinci ani mi-e dor de mare de la sfîrşitul pînă la începutul verii. Dar cum să „iubeşti“ geografia, fie şi „spirituală“? Revelaţia că sînt „de loc“ de pe Pămînt am avut-o cînd am ajuns prima oară la Paris: l-am luat în posesie, i-am bătut străzile pe umăr. O să le spunem cîndva ritos cetăţenilor unei galaxii „străine“: „Iubesc Pămîntul“?

Istoria? Am rămas cu o succesiune de încăierări, de răzmeriţe şi bătălii, una mai crîncenă decît alta. Citeam „la istorie“ după lectura din Jules Verne şi mă mira elogiul ferm adus unor domni înspăimîntători de regimul altminteri atît de prevenitor cu copiii, cum se putea vedea şi din revista Cutezătorii. Epitetul „naţional“ converteşte orice reper, canonic sau nu, în moaşte, în obiectiv ideologic de grad zero al culturii. Teatrul naţional, echipa naţională, ziar naţional, ştrandul republicii, biserica neamului, casa poporului – spiritul locului ipostaziat, dincolo de orice discuţie, dintr-o ridicolă spaimă de ridicol. Însuşi poetul naţional (un postromantic, sprinten la minte şi puţin bizar, cu o figură de vedetă care mi-l făcea simpatic) este (spre regretul meu) obiect de flecăreală în disputa naţională. Nu mă fac frate cu scriitori morţi, nu mă îndrăgostesc de portrete de manual, nu „iubesc“ l