Urmăresc Gala Premiilor Uniter de la început, din 1991. Întîi a fost emoţia, apoi au apărut dezbaterile aprinse despre cine merită nominalizat / premiat, sentimentul plinătăţii cînd Florin Piersic Jr. a obţinut un premiu de interpretare pentru un spectacol independent, Sex, Drugs, Rock and Roll, făcut în pivniţa de la Green Hours. (De)plinătatea venea din recunoaşterea în mainstream a unui spectacol underground, ceea ce demonstra că prin aceste premii, întreaga suflare teatrală era scanată de grila valorică a unor juraţi atotputernici şi imparţiali, fie ei şi contestabili (ce premiu nu a fost contestat vreodată?). La vremea respectivă, la Gală înmînau premii Gérard Depardieu şi Vanessa Redgrave. Din an în an, Gala a scăzut ca show pînă la o tristă înşiruire de nume, artişti şi sponsori, suferind de o redundanţă spectaculară plictisitoare (îi înţeleg pe cei care au adormit în faţa televizoarelor, poate chiar în studioul TVR).

Mult mai gravă însă decît degradarea ceremoniei ca spectacol este căderea în derizoriu a distincţiilor. Premiile Uniter au rămas mici faţă de realitatea teatrală pe care pretind că o reprezintă. Nominalizările se fac an de an pe aceleaşi cărări bătătorite ale teatrului de „artă”, spectacole ample, de scenă mare, cu decor masiv, texte de tip clasic în teatre de stat, finanţate de la buget, ignorîndu-se (voit?) tendinţe noi în dramaturgie sau regie, afirmate prin cotloanele mai mult sau mai puţin luminate ale spaţiilor independente sau uneori, chiar pe scene de stat. Juriile au rămas încremenite în concepţii care par să îmbrăţişeze ideea că ceea ce trebuie nominalizat / premiat, prin urmare apreciat, are neapărat un (pseudo)glamour care se traduce prin somptuozitatea imaginii. Lecţia dată de cinematografie nu a folosit. Filmul românesc a avut succes afară cu peliculele minimaliste şi originale ale lui Mungiu & comp., nu cu metaforele preţ