Regăsesc în scrisorile lui Plinius cel Tînăr un fel de tihnă meditativă care îmi face bine şi cred că ar face bine oricui, oricît ar fi de agitat zilele acestea*, să se lase prins de tonul lin al observaţiei, de ritmul plăcut al gîndirii acestui jurist roman care se aşeza singur în tradiţia intelectuală a lui Cicero, ştiind însă că nu va atinge niciodată performanţele acestuia.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Într-un fragment epistolar, Plinius îi descrie unui prieten un lac din Etruria: „În timp ce străbăteam moşia, mi-a fost arătat în vale un lac numit Vadimo şi mi s-a povestit totodată ceva de necrezut. Am ajuns acolo. Lacul are o formă perfect rotundă, asemănătoare cu a unei roţi culcate la pămînt; nici un golf, nici un intrînd, totul este măsurat, simetric, săpat şi tăiat parcă de o mînă măiastră. Culoarea apei este de un albastru mai deschis decît al mării şi de un verde mai închis, mirosul de sulf şi gustul de medicamente, şi are proprietatea de a consolida fracturile. Nu este prea întins, dar îndeajuns pentru ca apele-i să fie agitate de vînt şi umflate de valuri. Nici o corabie nu pluteşte pe apele lui sacre, doar cîţiva plauri înverziţi de trestii şi stuf şi de tot ceea ce creşte într-o baltă mai fecundă, şi chiar pe malul unui lac. Fiecare insulă are forma şi dimensiunile ei, toate au malurile golaşe fiindcă, izbindu-se fie de ţărmul lacului, fie între ele, se netezesc prin eroziune unele pe altele. Toate au aceeaşi înălţime şi aceeaşi greutate, căci sub apă se termină printr-o bază îngustă, ca o rădăcină, în formă de carenă, care poate fi văzută din toate părţile, căci ea este totodată şi sub apă şi la suprafaţă. Uneori insulele se apropie şi se unesc, dînd impresia unei singure întinderi de pămînt, alteori sînt despărţite de vînturile care bat în sensuri diferite, cîteodată cînd e lini