Muzeul Literaturii Române a iniţiat în toamna trecută o serie de conferinţe, simpozioane, evocări, comemorări - nici nu ştiu prea bine cum să le numesc. Nu le pot numi exact - şi de aceea nici nu am putut să scriu imediat, la cald cum se zice, reportericeşte - pentru că încărcătura lor emoţională este mare pentru cei care participă indiferent că sunt în sală ori în faţă sălii.
Rotonda expune fotografii, în sală sunt prieteni, colegi, apropiaţi. Se creează o lume virtuală în care cel evocat pare să nu fi plecat niciodată dintre noi, iluzia se menţine câtă vreme se vorbeşte, pentru ca mai apoi să îţi dai seama, dureros, că amintirea nu poate înlocui viul, existentul.
A fost Gheorghe Crăciun, este Mircea Nedelciu, vor fi Ion Stratan şi Ioan Flora. Viaţa, literatura şi moartea îi leagă dureros pe toţi. Au fost filologi, au trăit vieţile tumultuoase ale studenţiei bcuureştene şi ale cenaclurilor - dacă nu am avut reviste samizdat, noi, românii, am avut cenaclurile ca reviste vorbite, agore nu numai literare ci şi sociale ori politice, un fenomen de care se vorbeşte prea puţin dincolo de lumea literară -, au publicat cărţi în contra canonului comun al epocii, au îndrăznit, nu au făcut compromisuri majore cu scrisul lor, au ars rapid, niciunul dintre ei nedepăşind 60 de ani de viaţă. I-ar fi împlinit George, Mircea şi Ioan 2010, Nino - abia de-ar fi făcut 55. Nu numai atât, dar au plecat cu ani buni înainte să-i împlinească!
Cu George, Mircea şi Ioan m-am întâlnit în 1970 la cenaclul Junimea. Erau mai mari decât mine şi, dacă nu ar fi fost duminicile junimiste, la Universitas sau în podul facultăţii la Club Litere, nu ştiu dacă i-aş mai fi cunoscut. Eu eram bucureştean, ei - căminişti. După cursuri, eu luam 109 şi mă afundam în cartierul meu - pe care mi-era greu să-l părăsesc cu toate ale lui: străzile, amicii, amintirile, siguranţa -, în timp ce ei se
