Conceptual, folosirea termenului de „înapoiere“, fie ea economică sau de altă natură, este legată de acceptarea teoriei progresului. Această teorie este dominantă la nivel mondial de cca două secole, dar nu este singura existentă. De-a lungul istoriei, au existat şi alte concepţii, şi chiar şi astăzi nu toată lumea acceptă ideea unei evoluţii ascendente a lumii, care este centrală pentru paradigma progresului. Multă vreme oamenii au considerat că lumea evoluează după un model ciclic, similar alternanţei anotimpurilor şi/sau vieţii organismelor vii. Într-o asemenea viziune, deosebirile real observabile între diverse ţări, regiuni şi alte entităţi umane pot fi explicate prin faptul că acestea se află în alte faze ale ciclului lor de viaţă, fără ca poziţia lor de azi să poată să asigure un avantaj/dezavantaj stabil pentru viitor. În alte societăţi au prevalat teorii liniare ale evoluţiei omenirii, dar nu toate aceste teorii liniare sînt subsumabile ideii progresului şi conduc la ideea de înapoiere. De exemplu, au existat şi viziuni regresive, potrivit cărora omenirea se degradează, evoluînd de la o epocă de aur spre forme de organizare şi funcţionare tot mai puţin armonioase, descrise prin analogie cu metale tot mai puţin nobile.

Ideea progresului s-a impus relativ tîrziu în lume. Desigur, exegeţii au găsit unele elemente ale acestei idei chiar şi la unii gînditori antici, de exemplu la Xenofan sau la Platon. Totuşi, în cultura europeană (şi de asemenea şi în alte culturi), aceste elemente au rămas minoritare, respectiv nu au putut determina concepţiile generale despre lume. Un moment esenţial a fost „cearta anticilor şi modernilor“ din Franţa sfîrşitului de secol XVII, în care Charles Perrault şi Bernard le Bovier de Fontenelle au afirmat că scriitorii moderni au putut să-i depăşească pe cei antici printre altele şi pentru că s-au putut baza pe acumulările lă