Pînă la vîrsta de cinci ani am petrecut perioade îndelungate de timp la bunicii din partea tatălui meu, într-un sat din nordul Olteniei. Cînd zic sat, mă refer de fapt la un cătun format din cinci case cu prispă, care dantelau o poiană, iar pe o rază de 5-6 kilometri nu întîlneai nimic altceva decît pîlcuri de pădure şi, ici-colo, mici livezi de pruni. Casa bunicilor – la fel cu cele asemeni ei din cătunul uitat de lume – nu era conectată la reţeaua de electricitate. Bunicii aprindeau în fiecare seară două lămpi cu gaz. Apa o scoteau din fîntînă cu ciutura, şi găteau la o plită cu foc de lemne – vreascurile se găseau din belşug prin preajmă. Muncile agricole erau o corvoadă, pentru că absolut toate se făceau manual. Îmi amintesc că săpatul porumbului era complicat de faptul că trebuia mai întîi să desprindem o bucată din pămîntul cleios care se betona vara şi apoi să o spargem cu muchia sapei în bucăţi din ce în ce mai mici.

Atunci cînd ai mei se tachinau, maică-mea îi înşira lui taică-meu diferenţele de civilizaţie între locurile lor de origine: ea se născuse „cu telefon la cap, autobuz la poartă şi tren în fundul curţii“. În plus, bunicii mei din sudul Olteniei scoteau apa din fîntînă cu ajutorul unei pompe electrice (apa cu care se uda frecvent şi grădina de zarzavaturi) şi găteau la un aragaz cu butelie de gaz. După cinci ani petrecuţi „în sălbăticie“, prima ispravă pe care am comis-o în „lumea civilizată“ a bunicilor din partea mamei a fost să înfig capetele unei bucăţi de sîrmă într-o priză electrică. Ritul de trecere spre civilizaţie s-a produs cu ajutorul unui scurtcircuit pe care l-am produs atunci.

DE ACELASI AUTOR Leasing, claxoane şi haos După Revoluţie – o etnografie a „democraţiei de colţ de stradă” House in progress... Salvaţi bodega cinstită!În povestea de mai sus nu se ascund germenii vreunei fabule, sau nu ai uneia care propune un mo