● Tatiana Niculescu Bran, Nopţile Patriarhului, Editura Polirom, 2011.

În general, scriitorii români nu se inspiră din realitate, oricît de spectaculoasă ar fi aceasta, iar genul non-fiction este reprezentat la noi exclusiv de cărţile de memorialistică. Mi-am exprimat şi cu altă ocazie nedumerirea faţă de această lipsă de aderenţă şi de interes a ficţionarilor faţă de ceea ce se întîmplă în jurul/lumea noastră ca şi cum între literatură şi realitate ar fi un zid de incompatibilitate. La începutul anilor 2000, Radu Paraschivescu scria un volum de povestiri, Bazar bizar, în care majoritatea subiectelor erau culese din ziare – dar acea carte a rămas un caz izolat. Asta deşi în ultimele două decenii, în societatea românească au apărut personaje fabuloase, s-au întîmplat lucruri cu un potenţial narativ extraordinar (spre exemplu, gîndiţi-vă numai la mineriade şi la evenimentele de la Tg. Mureş din anii ’90) şi au fost mediatizate poveşti de viaţă incredibile. La un prim efort al memoriei, aş putea găsi însă cîteva exemple, din ultimii doi ani, care să-mi infirme impresia şi să mă facă să cred că prozatorii şi-au întors, totuşi, faţa spre realitate. Nora Iuga şi-a construit romanul Hai să furăm pepeni (2009) pornind de la cazul mediatizat al ţigăncuşei de zece ani, gravide în urma unui viol incestuos; inspirat tot dintr-un caz real, cel al unei fetiţe care a umplut un sat întreg de sifilis, fiind şi romanul Lizoanca la 11 ani (2009) al Doinei Ruşti, în timp ce Ana Maria şi îngerii (2010) de Radu Aldulescu spune povestea unei cîntăreţe de muzică populară din Arad ajunsă în anii ’80 azilantă la Viena cu o fată bolnavă de lupus. Romanul Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (2010) de Maria Manolescu este un colaj ficţionalizat al scandalurilor mediatice stîrnite de diverse acte artistice provocatoare ale ultimului deceniu, iar Adina Rosetti s-a inspirat, pe