● Transfer de indentitate / Source Code (SUA, 2011), de Duncan Jones.

Realizatorii decentului Transfer de identitate folosesc un alibi SF pentru a construi un specimen moderat-ingenios de forking-path narrative – numele dat de naratologul David Bordwell acelor poveşti care se întorc periodic la un anumit moment „de răspîntie“ şi investighează consecinţele diferitor alegeri ale eroilor (care se schimbă, dacă o iau pe aici sau pe acolo, dacă fac asta sau aia). Eroul (Jake Gyllenhaal) e într-un tren şi are opt minute ca să-l identifice pe pasagerul care a pus o bombă; la capătul celor opt minute, trenul va sări în aer. Dacă eroul eşuează, superiorii săi apasă pe un fel de buton de reset şi el se pomeneşte din nou în situaţia de pornire – tren, suspecţi, opt minute. Şi tot aşa pînă reuşeşte. (Bordwell mai foloseşte şi termenul de „naraţiuni multiple-draft“ – eroul are privilegiul de a reveni asupra experienţei sale ca un scenarist asupra textului său, pînă cînd corectează toată erorile şi obţine o variantă satisfăcătoare.) Ce-i permite să facă asta e o tehnologie bazată (după cum ni se explică pe repede-înainte) pe „cîmpul electro-magnetic al creierului“, ale cărui circuite mai rămîn un pic deschise şi după moarte, permiţînd accesarea „înregistrării“ ultimelor opt minute trăite de mort. Pe scurt, trenul a explodat înainte ca povestea să înceapă; pasagerii au murit deja – inclusiv tînăra drăguţă (Michelle Monaghan) de pe locul din faţa eroului; acesta a fost infiltrat printre ei (datorită „compatibilităţii de hărţi neuronale“ dintre el şi un anumit pasager), nu în speranţa că poate schimba trecutul, ci în speranţa că, identificîndu-l pe terorist, poate contribui la prevenirea următorului său atentat. Povestind toate astea, n-am divulgat decît ceea ce se poate afla chiar din trailer-ul filmului, dar probabil că Source Code e menit să fie savurat cel mai bine de