Am participat de curînd la o conferinţă cu tema „Întoarcerea în România a tinerilor cu studii în străinătate: modele de succes, oportunităţi şi provocări“, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“. Cîţiva foşti bursieri ai fundaţiei, care urmaseră în străinătate cursuri de master sau de doctorat şi reveniseră în ţară, au vorbit despre experienţele lor, despre motivele care i-au determinat să se întoarcă, despre ce au de gînd în continuare.

În felul lor de a vorbi se întîlneau un soi de pragmatism bine temperat cu un fel de entuziasm foarte sigur de sine. Erau perfect conştienţi de rolul pe care l-a avut, în formarea lor, ocazia de a studia la facultăţi bune din străinătate, dar toţi au avut un cuvînt bun de spus şi despre şcoala pe care au făcut-o aici ori despre profesorii lor. Şi nu era nimic de complezenţă în faptul că ţineau să exprime un gînd pozitiv despre ce au învăţat în sistemul nostru de educaţie, altminteri atît de criticat. Observaseră direct avantajele şi dezavantajele de a trăi şi de a studia „aici“ şi „acolo“. Şi mi s-a părut că, la urma urmei, pentru ei nici nu mai e atît de relevantă distincţia între „în ţară“ şi „în străinătate“, din foarte multe puncte de vedere. Conectaţi şi adaptaţi la o lume deschisă, au trăit cu folos „experienţa interculturală“ şi au învăţat, dincolo de materiile de la cursuri, să-şi construiască viaţa şi profesia. Întorşi acasă, şi-au găsit de lucru în companii serioase ori şi-au deschis propria afacere. Dar partea interesantă abia de aici încolo începe. Pragmatismul bine temperat se manifesta în felul lor de a include, în proiectele lor de viitor, lumea în care trăiesc – sau, dacă preferaţi, comunitatea. „Sînt atîtea de făcut“ – au spus cîţiva dintre ei. Au cunoscut direct nişte societăţi normale, în care lucrurile funcţionează cum trebuie, în care detaliile vieţii de toate zilele sînt previzibile, în care mecanismel