Ori de cîte ori este adusă în faţa opiniei publice din România problema homosexualităţii, lucrurile o iau razna. Se alege praful de legendara toleranţă românească, de bunăvoinţa şi îngăduinţa faţă de opţiuni sau feluri de a fi altele decît cele majoritare. Orice campanie iniţiată de organizaţii care susţin comunităţile gay sînt întîmpinate cu huiduieli, blesteme, isterii locale, indignări vehemente ale Bisericii, contramanifestaţii delirante. Chipuri schimonosite de ură, vorbe murdare, gesturi ameninţătoare înfrîng orice tentativă de dialog, de acceptare, de deschidere către altceva decît o presupun norma, media, majoritatea. Toate, aruncate în luptă, în numele credinţei. M-aş aştepta, însă, dacă tot sîntem un popor care-şi manifestă atît de pasional credinţa, ca aceeaşi sfîntă indignare creştinească să se manifeste, cu aceeaşi amploare şi virulenţă, şi atunci cînd se petrec fapte ce contrazic îndemnurile, legile, sfaturile cuprinse în cărţile sfinte: cînd auzim de zeci de copii abandonaţi în spitale, de părinţi care-şi maltratează copiii, de bărbaţi care-şi bat nevestele, de copii care sînt obligaţi să muncească zi-lumină sau să scotocească prin gunoaie.

Pe de altă parte, e aproape imposibil să nu sesizezi modul cel puţin neobişnuit şi contraproductiv în care comunitatea gay, de aici şi de peste tot în lume, cere acceptarea membrilor săi de către societate. Stridenţa gesturilor lor, agresivitatea cu care vor să impună o altfel de viziune despre normalitate irită sau nasc, în cel mai bun caz, o rezervă deloc încurajatoare.

Într-un context confesional în care homosexualitatea este socotită un păcat, o acţiune de genul celei iniţiate în Spania, prin care 200 de homosexuali l-au întîmpinat cu săruturi lascive, pe Papă, venit să sfinţească Sagrada Familia, nu poate naşte decît indignare, chiar dacă nu eşti habotnic. Aşa ceva pur şi simplu nu se face. Nu