● The Amsterdams, Electromagnetica, Post Pop Records, 2011.
Aveam muzicieni care să cînte ca AC/DC şi Whitesnake la un loc, ca Green Day şi, în general, cam ca orice trupă de top a lumii, dar încă nu apăruse nimeni care să o facă precum Arcade Fire. „Kids in the Garden“, prima piesă de pe noul album The Amsterdams, rezolvă instant problema: o deschidere care mimează explicit monumentalitatea dramatică a unei piese ca „Wake Up“ şi o voce care nu are cum, deşi încearcă, să se ţină după Win Butler. Lipseşte pianul, dar există acolo un sintetizator foarte, foarte prezent. Ba parcă un pic prea prezent. (E, totodată, şi o declaraţie de intenţie, care încearcă să ne spună că ceva s-a schimbat în sound-ul acestei formaţii.) Are logică asemănarea din prima frază a acestui text, dacă te gîndeşti la faptul că tipi ca Dan Boecker şi Arlen Thompson, membri ai Wolf Parade – parte a aceluiaşi val muzical ca Arcade Fire, veniţi, la rîndul lor, tot din Montréal –, sînt creditaţi pe coperta acestui CD. (Întîmplător sau nu, tobele de pe „Wake Up“ sînt bătute chiar de domnul Thompson.)
The Amsterdams are astăzi o obsesie – acele synth-uri de care vorbeam înainte şi care sînt abuzate în fel şi chip pe album –, şi o direcţie – un tragism care-i apropie, în destule momente, periculos de mult de indie-ul canadian. Le stă mai bine astfel faţă de hormonala perioadă Adolessons, dar noile haine le sînt, în acelaşi timp, şi prea largi. Paradoxal, muzica trupei bucureştene sună cel mai bine atunci cînd cîntecele par a fi doar nişte crochiuri ale unor sesiuni fără scop, cînd se eliberează de tipar, cînd, măcar aparent, se complică. „Part of It“ e o improvizaţie ieşită dintr-o banală zi de studio a unor Animal Collective, dar, cu toate stîngăciile pe care le poţi descoperi acolo, asta nu-i distruge farmecul. Este joaca unor copii care au descoperit nişte jucării noi, cu care nu le
