– Ia arată-ţi tu mîinile, să văd eu ce munceşti!

– Muncitorii e forţa!

– Am întrebat şi eu...

– Ce să întrebi, bă, cine eşti tu să întrebi!?

– Jos cu boşorogii!

– Românu’ e muncitor şi cinstit, noi asta vrem, să fim muncitori şi cinstiţi! Ce, sîntem curve, să ne cumpere ăştia cu un Kent şi o sută de dolari?

– Cine să ne cumpere, de unde ai văzut matale?

– Haide, dom’le, fugi d-aici!

– Eşti prost, dacă eşti prost, du-te acasă şi te culcă!

– Verificaţi-l, verificaţi-l!

– Să arate actele să vedem şi noi cine este! Cine eşti, băi?

Şi, brusc, toţi aceşti oameni devin o singură voce, asurzitoare: Iliescu te votăm, te votăm tot neamul, ca să moară de necaz Raţiu şi Cîmpeanu!.

Uitasem. De fapt, nici nu am cunoscut cu adevărat această parte a Revoluţiei, eram pe trotuarul celălalt, cu „lumea bună“... Această „parte“? Ce formulare! Aceasta era societatea română la acel moment, la France, mon général!...

Filmul lui Laurenţiu Calciu (După revoluţie) este montajul minimalist a zeci de ore de filmat cu camera pe umăr, în mijlocul mulţimii, din primele săptămîni după Revoluţie. Acolo unde s-a nimerit şi unde a rămas cu răbdare, urmărind ore în şir discuţiile oamenilor, fără să întrebe, fără să se amestece, fără să selecteze. „Nu filmasem în viaţa mea, dar aveam, să zic, un soi de educaţie cinematografică de la Cinemateca, unde mi-am petrecut toată adolescenţa“ – ne explică realizatorul. Şi, mai important, poate: „Mai aveam şi altă experienţă care cred că m-a ajutat – naveta, trei ani de navetă. La început mă enervau toţi aceşti oameni, toată bîrfa asta meschină, apoi am început să-i îndrăgesc aproape, să-i ascult...“ Un lucru e sigur: Laurenţiu Calciu ştie să asculte!

Nu am nici cea mai mică intenţie să fac eu critică cinematografică sau să emit vreo judecată de valoare asupra filmulu