La atâta talent, ce-i trebuia dlui Socaciu carieră politică? Ce-i trebuia atâta avânt cetăţenesc?

A fost o surpriză plăcută să văd reacţia promptă şi unanimă a ziarelor şi a opiniei publice faţă de proiectul de lege al dlui deputat Victor Socaciu. S-a spus, pe toate tonurile, cam tot ce se putea spune. Lucrul curios e că propunerea vine de la un artist şi încă de la unul care lucrează „cu urechea": un muzician. Un artist care nu pricepe că performanţa actoricească e o performanţă totală, la care participă fiecare fibră a performerului, de la corp, statură şi mimică, la gest, mişcare scenică şi (mai ales) voce, un muzician care nu e sensibil la felul de a rosti şi la timbrul emisiei vocale a unor Richard Burton, Al Pacino, Marilyn Monroe, Louis de Funès, Robert de Niro, Beligan sau Dinică. S-ar zice că deputatul nostru e născut ieri şi a ajuns pe scenă din întâmplare. Argumentaţia sa e halucinantă. Dânsul crede, de pildă, că, dacă o auzi pe Marlene Dietrich vorbind româneşte, înţelegi mai bine subtilităţile jocului ei actoricesc, te poţi concentra, adicătelea, pe picioare, grimase şi toalete, în loc să buchiseşti prosteşte ce scrie în josul ecranului. Alt argument izvorăşte din îngrijorarea legislatorului cu privire la puritatea limbii române, periclitată de inflaţia de idiomuri străine pe care o mijlocesc cosmopolitele noastre cinematografe. Te uiţi la film şi ţi se strică limba. Dar nu numai atât: ţi se strică şi „identitatea naţională". Îţi pierzi chipul, nevoile şi neamul, lăsându-te manipulat de „neologisme". Pe când aşa, prin dublarea coloanei sonore, rămâi mioritic, scăldat în sunetele dulci ale discursurilor noastre parlamentare, ale distinselor noastre emisiuni de divertisment, ale răcnetelor neaoşe de pe stradă. În plus, copiii preşcolari, analfabeţii şi bătrânii cu cataractă se vor putea bucura din plin de subtilităţile celei de-a şapte arte, eli