Să faci mereu şi mereu acelaşi lucru, dar să aştepţi rezultate diferite - această definiţie einsteiniană a nebuniei se potriveşte, din păcate, interminabilelor negocieri isreliano-palestiniene. Barack Obama a reuşit, în discursul său de joi asupra Orientului Mijlociu, să sufle peste noduri, cum spun arabii. Tranşant, ca nimeni înaintea lui, a declarat, schimbând paradigma politicii americane în zonă: "Frontierele Israelului şi ale Palestinei vor trebui fondate pe liniile din 1967 cu modificări asupra cărora celor două părţi vor cădea de acord, cu scopul de a stabili frontiere sigure şi recunoscute pentru cele două state". Într-un articol publicat pe 16 mai în New York Times, cu trei zile înaintea discursului lui Obama, preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas, scria: "Facem apel la toate naţiunile prietenoase, iubitoare de pace, să ni se alăture în realizarea aspiraţiilor noastre naţionale recunoscând statul Palestina cu graniţele din 1967 şi sprijinind admiterea noastră în Organizaţia în Naţiunile Unite" (reuniunea Adunării Generale a ONU pe această temă urmează să se desfăşoare în septembrie).

Reacţia lui Benjamin Netanyahu, înaintea de a porni spre Washington (unde va susţine un discurs deja programat în faţă Congresului) a venit fulgerător: nu poate fi vorba despre o revenirea la graniţele de dinaintea Războiului de Şase Zile, "viabilitatea statului palestinian nu poate afecta viabilitatea statului israelian".

Înaintea acestui turning point în negocierile de pace (cum caracterizează presă americană soluţia Casei Albe), s-a petrecut un eveniment a cărui vizibilitate a fost umbrită de asteniile Primăverii Arabe: pe 28 aprilie, la Cairo, liderii Fatah (Mahmoud Abbas) şi Hamas (Khaled Meshaal) au semnat un acord, angajându-se să constituie un guvern de uniune naţională, care să asigure interimatul până la alegerile prezidenţiale şi legislat