Societatea românească are nevoie de un nou suport pentru o solidaritate reală. Cum şi l-ar putea asigura? Desigur, prin câteva reuşite certe, care să redeştepte încrederea şi speranţa în viitor. Dacă vom reuşi, în anul 2011, să obţinem reluarea unei creşteri economice sănătoase şi durabile, de cel puţin 1,5 la sută, pe fondul scăderii inflaţiei, un astfel de rezultat se va reflecta şi în nivelul de trai. Chiar începând din 2012. Şi speranţa va reînvia.

După ieşirea din recesiune, consolidarea creşterii economice pe plus a devenit o urgenţă. Pentru a-i deschide drum, e nevoie să fie grăbită soluţionarea problemelor de disciplină financiară, care să stimuleze creşterea volumului de economii şi relansarea procesului de investiţii; să asigure corelaţii normale între productivitate şi salarii, încurajând activitatea eficientă şi munca de calitate; să consolideze un sistem de salarii reale ce nu vor putea spori fără o creştere a productivităţii muncii. Din acest motiv, în primul rând, fiscalitatea trebuie să-i avantajeze pe cei ce vor să muncească, să facă performanţă economică şi să ajungă la profit.

Tocmai asta-i problema. Fiscalitatea nu stimulează companiile să facă profit. Şi, în primul rând, nu împinge înainte, către un alt comportament, acele companii care acum cheltuiesc mult, consumă mult, în timp ce cifrele lor de afaceri sunt mici. Din această combinaţie nu poate rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă.

Profiturile multor companii sunt, deocamdată, substanţial diminuate. Din acest motiv, la sănătate, învăţă­mânt, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică nu pot să ajungă decât sume extrem de mici. Nu ajung banii nici pentru investiţii publice: infrastructură, energetică, lucrări edilitare. Aceste tipuri de cheltuieli sunt şi vor mai continua să fie sufocate. Economia nu-i capabilă încă să alimenteze bugetul la ni