A spune: «Pleacă! România nu are nimic de oferit!» e la fel de arbitrar ca şi a spune: «Rămâi! Patria are nevoie de tine!»
Un prieten mai tânăr m-a întrebat, zilele trecute, cu ce argumente poate fi convins cineva, în momentul de faţă, să nu părăsească România. Nu e prima oară când sunt provocat să răspund unei astfel de întrebări. În genere, prima mea reacţie este să atrag atenţia că decizia de a pleca (sau nu) din ţară e una strict personală şi nu poate surveni în urma unui efort de persuasiune exterior. A spune: „Pleacă! România nu are nimic de oferit!" e la fel de arbitrar ca şi a spune: „Rămâi! Patria are nevoie de tine!" Alternativa e falsă, pentru că ambele formule conţin un semnificativ procent de adevăr. Cunosc tineri excepţionali care, reîntorşi în ţară cu acreditări de anvergură, sunt ţinuţi pe tuşă şi cunosc alţii pe care exilul nu i-a „rezolvat" nici profesional, nici sufleteşte. Argumentul cel mai convingător pentru a rămâne acasă l-a furnizat, cândva, Constantin Noica: „Partea bună a vieţii în România este că la noi totul e încă de făcut!" Într-adevăr! Nimic nu e dus până la capăt, aşa că e treabă pentru toţi şi pentru multă vreme de-aici înainte! La rândul lui, argumentul abandonului se susţine prin puzderia de români (de la Brâncuşi, Ionesco, Eliade, Enescu şi Cioran până la Herta Müller şi Norman Manea) care, rămaşi în ţară, n-ar fi devenit ceea ce sunt, ba ar fi şi înfundat, eventual, puşcăriile comuniste. Prin urmare, şi o variantă, şi cealaltă se pot socoti îndreptăţite. Un avantaj al generaţiilor mai tinere e că, astăzi, decizia nu mai are amprenta descurajantă a definitivatului. În fond, poţi oricând să pleci şi poţi oricând să te reîntorci.
Dacă e să merg niţeluş mai departe, aş spune că decizia de a nu pleca poate fi susţinută printr-un argument... cosmologic. Pentru cineva care crede că lumea nu e o alcătuire întâmplătoare,
