O cititoare a trimis pe mailul redacţiei Adevărul Braşov o mărturie impresionantă, demnă de a fi o lecţie de viaţă. Sensibilizată de poveştile copiilor adoptaţi în străinătate din campania iniţiată de Adevărul Braşov, Ana-Eugenia Manea şi-a deschis sufletul.

„Am citit articolul despre copiii care au scăpat de diverse deficienţe cauzate de condiţiile în care au trăit în ţara noastră, graţie bunei îngrijiri a părinţilor adoptivi ,din străinatate. Vă scriu pentru că articolul dumneavostră m-a făcut să lăcrimez.

În urmă cu 13 ani am adoptat un baieţel care se afla la Casa de Copii cu Handicap din Slatina. Avea 3 ani şi opt luni. Cântărea 8(opt) kg. Nu putea merge; făcea câţiva paşi şi se lăsa pe vine pentru că nu mai putea merge. Nu vorbea şi -un lucru extrem de dureros- nu ştia să zâmbească nici macar atunci cand i se făceau „goange".

Nu-i cunoşteam familia, nu îmi doream un copil. Îl voiam pe el pentru că îmi era milă de el. Preţul acestei hotărâri a mea a fost desparţirea de soţul meu deoarece el nu era de acord cu adopţia. Aveam 53 de ani atunci când am luat această hotărâre. M-am apucat să construiesc o casă pentru ca fiul meu să nu fie obligat să trăiască într-un apartament de bloc în care nu îndrăzneam nici în balcon să-l las singur. Cu gimnastica recuperatorie, cu alimentaţie adecvată şi - mai ales - cu dragoste, l-am pus pe picioare la propriu şi la figurat.

Atunci când am luat hotărârea să-l infiez mi-am zis că dacă reuşesc să-l pun pe picioare , este bine, dacă nu, aceasta va fi crucea pe care o voi purta-o. Dumnezeu a vrut să reuşim. Dar cu cât efort! Acum îmi dau seama că mi-am supraestimat forţele.

La trei ani de la infierea lui, am aflat că mai are o surioară cu doi ani mai mare decât el, o fetiţă care trăia într-un sat din judeţul meu, ca un animal de pripas. Tatăl fusese ucis, mama o părăise, bunicii paterni s-au stins unul