Éric-Emmanuel Schmitt este un autor cunoscut şi apreciat în străinătate. Piesele lui au fost jucate în peste 50 de ţări, cărţile i-au fost traduse în 40, este premiat de Academia Franceză, iar anul trecut a primit şi Goncourt-ul. În România, însă, prea puţini ştiu de el şi am avut surpriza să aud întrebarea „cine mai e şi Schmitt ăsta?" de la oameni inteligenţi şi cultivaţi. În schimb, toată lumea din ţara asta, de la vlădică la opincă, a auzit de nişte indivizi cum sunt cei pe care-i alintă Iri şi Moni.

M-am întrebat dintotdeauna ce calităţi au astfel de personaje să merite atâta interes, dar m-am resemnat cu răspunsul: nu e nevoie să aibă nicio calitate, sunt importanţi pur şi simplu pentru că asta este ţara lor, sunt reprezentativi pentru aceste locuri. Alţii se mândresc cu oameni care excelează într-un domeniu sau altul, noi ne mândrim cu Iri, Moni, Gigi sau Mitică (de la Ligă). Faptul că Éric-Emmanuel Schmitt nu e cunoscut în România nu-i aduce lui nicio ştirbire, el trăieşte în continuare bine-mersi, bucurându-se de aprecierea cui trebuie. Numai că asta spune nişte lucruri despre noi – şi lucruri deloc plăcute. Ne arată pentru a nu ştiu câta oară că ne aflăm într-un cătun din toate punctele de vedere – de la geopolitică la cultură. Acest loc strâmt ne e suficient şi nu avem ochi pentru ce se-ntâmplă dincolo de graniţele sătucului nostru. Sătuc unde mult mai important decât un 11 septembrie e faptul că porcul lui nea Vasile a intrat în porumbul ţaţei Floarea. Aşa stând lucrurile, de ce-am avea pretenţia ca alţii, din afară, să se intereseze de noi? Cezar Paul-Bădescu este jurnalist şi editor la departamentul "Cultură" al cotidianului "Adevărul".