Câinele care latră nu muşcă? Cred că această vorbă populară este de multă vreme şi decisiv depăşită.
În general, formulăm reproşuri la adresa aproapelui nostru, fie că este politician, prieten, iubită sau şef la slujbă, când face promisiuni fără acoperire, când nu se ţine de cuvânt, când nu trece de la vorbă la faptă. Sunt însă situaţii când această trecere prometeică spre faptă este de nedorit, mă refer la drumul către crimă. Cine a răsfoit fie şi extrase din notaţiile asasinului din Oslo - n-o să-i scriu numele, pentru că marea sa dorinţă a fost aceea de a fi nemurit, fie şi printr-o faptă odioasă - a putut constata de unul singur trecerea aproape automată de la limbajul incitativ la violenţă şi crimă, la crima ca atare. Câinele care latră nu muşcă? Avem prea multe exemple - de la Hitler şi Pol Pot la recentul aspirant la glorie prin abjecţie - ca să ne dăm seama că vorba populară este de mult şi decisiv depăşită. Toţi cei amintiţi şi o legiune de alţi asasini individuali sau sistemici au lătrat din răsputeri, adesea nefiind auziţi, şi au muşcat parcă şi mai abitir, motivaţi de adrenalina trecerii la faptă.
Multiplul asasinat de la Oslo s-a petrecut, totuşi, într-una dintre cele mai calme, mai civilizate, mai normale ţări europene, în care violenţa de limbaj publică este excepţia, nu regula. Asta arată că există „nebuni" peste tot. Din păcate, proporţia celor cu anumite probleme mentale într-o societate anormală, după cum arată toate studiile de specialitate este de câteva ori peste media dintr-o populaţie normală, iar climatul public infinit mai bântuit de violenţă verbală şi atitudinală. Trecerea de la vorbă la faptă este mai mult o chestiune de conjunctură, de context, de catalizator. Deocamdată, pare să fie în creştere numărul de sinucideri, mai degrabă de cel al asasinatelor, deci violenţa reală îndreptată spre sine. Asta nu va dura însă la in
