A gândi nu e o activitate facultativă când crima sau violenţa irupe în societate. E o obligaţie, deşi niţeluş periculoasă.

Am asistat odinioară la cea mai ciudată cununie. Într-o bisericuţă ortodoxă, naşii mirilor erau un turc, soţia lui, catolică, şi un cuplu de evrei. Au pupat tuspatru icoanele şi Biblia, au dănţuit Isaiia... Dar, la sfârşit, când preotul, entuziasmat, l-a întrebat pe turc dacă n-ar fi dispus să se convertească, acesta i-a răspuns verde-n faţă: „Părinte, când ai mei l-au executat pe Brâncoveanu al dumitale dimpreună cu toţi copiii săi, niciunul n-a dat cinstea pe ruşine. N-ai vrea să lăsăm lucrurile aşa cum sunt?" Preotul i-a dat dreptate. Scena îmi revine în minte de fiecare dată când aud despre multiculturalism şi identitate. Personajele poveştii îmi par mult mai înţelepte decât comentatorii. Crima norvegianului a readus în discuţie identitatea europeană, diferenţele dintre culturi şi religii, precum şi intoleranţa care zace în oameni, indiferent dacă sunt săraci sau bogaţi, europeni sau de-aiurea.

Fiecare comunitate are regulile ei. Fiecare individ are tradiţiile la care ţine ca la ochii din cap. Asta nu înseamnă că, atunci când idealiştii sau propagandiştii încearcă să le armonizeze, iese neapărat ceva bun. Renaşterea unui naţionalism agresiv nu e neapărat o victorie a ideologiei fasciste, ci, mai degrabă, o politică superficială, o zmângăleală cu ifose democratice. Aici e o discuţie de mare fineţe, căreia nu-i putem da de cap aplicând la repezeală câteva cunoştinţe preluate aiurea. A gândi e o obligaţie, nu o activitate facultativă. Un antropolog american povestea cum, într-o călătorie prin Mongolia, a fost îmbiat cu bucatele gata mestecate de gazdă, în semn de înalt respect. Toată fiinţa i s-a răsculat pe dinăuntru, pentru că mestecatul în comun nu i-a fost niciodată „predat" sau „impus" de civilizaţia din care făcea parte. C