Drama României este că a fost surprinsă de cele două crize economice succesive cu una dintre cele mai penibile clase politice din lume.

România, că aşa este ea norocoasă de felul ei, n-a apucat să iasă bine din criza anterioară, că se pregăteşte să prindă, nepregătită, că aşa îi este felul, cel de-al doilea val, despre care unii analişti economici cred că va fi mai puternic decât cel dintâi. Alţii măcar au avut noroc de o pauză de un an, un an şi ceva. Desigur, ne-am putea consola şi noi că, nefăcând pauze, am rămas în mână, ne-am păstrat antrenamentul. Din păcate, văzând primele reacţii ale diriguitorilor noştri, înţeleg mai bine de ce n-au fost în stare să ne ducă la vreun liman în cursul primei crize şi mă îngrijorează parcă şi mai mult cea de-a doua. Preşedintele nostru, cu competenţa economică recunoscută, ne-a sfătuit să nu folosim termenul „criză", ci pe cel de „reacţie", pentru că, deocamdată, lucrurile nu sunt clare. Şi asta deşi dumisale nu-i este neapărat teamă de cuvântul criză. Adevărul este că de cuvânt nu-mi este nici mie teamă, dar criza ca atare, una nouă, cu aşa boci la cârma ieşirii din situaţie, mă sperie cu adevărat.

Cu vreo săptămână înainte de „reacţia" pieţelor la discursul neinspirat al preşedintelui american şi la scăderea ratingului SUA, dl Boc ne explica radios că, începând din octombrie, bugetarii şi pensionarii vor începe să primească înapoi banii pierduţi cu prilejul primei crize. Preşedintele, care simte, deşi nu pricepe, totuşi, cu o secundă mai înainte, mersul treburilor, l-a contrazis şi l-a acuzat de iresponsabilitate. Cum dl Boc este mai rapid în mişcări decât Hopa Mitică şi mai ascultător decât o domnişoară de la pension, a revenit că nu doar că nu poate fi vorba despre vreo recuperare, dar salariile bugetarilor îngheaţă, iar pensiile urmează a fi congelate, probabil, dacă ţinem seama de facturile la întreţinere ce se