M-am gîndit nu o dată, pe vremea cînd locuiam în Elveţia, la Fribourg, să dau o fugă pînă la Neuchâtel, unde trăia pe atunci Agota Kristof. Ştiam despre ea cîteva lucruri: că fugise din Ungaria în ’56, că nu-i place să dea interviuri, că este o extraordinară scriitoare de limbă franceză – Le grand cahier, prima parte a Trilogiei gemenilor, fiind, pentru mine, dovada irefutabilă a inventării unei noi limbi scriitoriceşti şi a unei lumi cu totul insolite. N-am ajuns pentru că era prea simplu, poate şi pentru că preferam, de pe atunci, să nu leg omul de cartea pe care-a scris-o (cu una sau două excepţii, care au confirmat între timp regula) şi în mod sigur pentru că, în Elveţia, între a te gîndi că ai vrea să vezi pe cineva şi a o face există cîţiva paşi prea bine formalizaţi ca să mai fie şi parcurşi.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Ştiu însă sigur că, dacă aş fi citit înainte Analfabeta, cartea publicată în 2004, la Editura Zoé din Lausanne, aş fi făcut pe dracu-n patru s-o cunosc pe Agota Kristof. Dacă Marele caiet, Dovada şi A treia minciună, adică cele trei romane care alcătuiesc Trilogia gemenilor (tradusă, din fericire, şi în româneşte, la Editura Trei), reprezintă genul acela de cărţi pentru care merită să te apuci de citit sau să-ţi faci din literatură o viaţă, Analfabeta este adevărul cuiva care ştie mai mult despre durere, cruzime şi moarte decît sute de scriitori contemporani care şi-au făcut din aceste „subiecte“ marote lucrativ-declarative. E drept, dacă n-aş fi ştiut cîte ceva despre scriitura dură, tăioasă, lapidară din Marele caiet, poate nici n-aş fi căutat vreodată Analfabeta – o scurtă carte alcătuită din 11 secvenţe autobiografice, publicate mai întîi în foileton, într-o revistă din Zürich.
Nu afli din această microautobiografie scrisă pe tonul esenţial (curăţat, în egală măsu
