Filmul „Planeta Maimuţelor: Invazia“, varianta din 2011 a poveştii clasice, marchează semnificativ principalele frici ale lumii contemporane, dar şi tarele incurabile ale acesteia.
În sens larg, universul „Planeta maimuţelor“ poate fi considerat ca ilustrând motivul ficţional al „lumii pe dos“. Sugestia oferită de romanul publicat de scriitorul francez Pierre Boulle în 1963 s-a dovedit însă a fi una dintre cele mai fertile în cultura populară a următoarelor decenii.
De la Darwin încoace, maimuţele sunt considerate fiinţele cele mai apropiate de oameni, iar o lume în care rolurile noastre şi ale primatelor sunt inversate (aşadar însuşi lanţul evolutiv este bulversat) speculează, pe de o parte, teama faţă de această realitate şi, pe de altă parte, sentimentul nostru de vinovăţie, de culpă faţă de aceste „rude" ale noastre defavorizate. De aici, numeroasele dezvoltări pe care le-a suferit, în cinema, ideea briliantă a autorului francez („responsabil" şi pentru un alt mare succes, cartea şi filmul „Podul de pe râul Kwai").
Există ficţiuni în care Pământul a fost moştenit de alte rase (câini inteligenţi în romanul SF „City" al lui Clifford D. Simak), dar nimic nu provoacă mai multă nelinişte decât o lume în care primatele, foştii „sclavi" de ieri, sunt stăpânii, iar omul este înrobit de acestea.
Simetric, în cultura science-fiction, se află ficţiunile care descriu „excluderea", ostracizarea pe care omul o practică faţă de „fiinţele" posedând inteligenţă artificială (androizii din „Blade Runner", „Omul bicentenar" al lui Asimov, filmul „I.A." al lui Spielberg) şi eventuala înlocuire a sa de către acestea; aşadar, „lumea pe dos" se naşte ori din inversarea debutului evoluţiei (maimuţele umanoide), ori la finalul acesteia (inteligenţa artificială).
În mod (doar la prima vedere) ciudat, filmul „Planeta maimuţelor" din 2011 (d
