Ce-au culorile cu partidele? Păi, să vedem ce-au ele, culorile, cu noi, în general, pentru ca după aceea să vedem ce iese dacă vopsim în ele formaţiunile politice. Sau, în fine, de ieşit iese fie roşu, fie galben-albastru, fie portocaliu. Dar de ce e aşa?

Orice culoare are, în linii mari, două înţelesuri sau două paliere simbolice. Unul e cel arhetipal, general valabil, şi un al doilea e cultural, dobîndit. Roşul înseamnă viaţă, vitalitate, dar şi violenţă, pericol, fiindcă se asociază cu sîngele şi focul şi ambivalenţa lor. În schimb, purpura, apropiată de zona roşie, e imperială fiindcă e o culoare foarte rară în natură, proprie doar unor scoici care exclud aproape tot spectrul vizibil din radiaţia reflectată, cu excepţia capetelor roşu şi indigo. Rară înseamnă scumpă, şi scumpă înseamnă dorită de conducători. Probabil că împăraţii din stepă nu au avut acces deloc la ea (în ce s-o fi îmbrăcat Genghis Han?), aşa că toate conotaţiile de glorie şi mărire sînt de tip cultural, legate de un anume loc şi timp: Roma, Bizanţul şi altele asemănătoare.

Înapoi la arhetipal şi înainte de politică

Un studiu antropologic ar avea şanse bune să reveleze faptul că oamenii, în general, atribuie cam aceleaşi semnificaţii fiecărei culori. Iar lucrurile se explică dacă ne gîndim la mediul de viaţă al lui homo sapiens fosilis, cel din Paleolitic. Roşul intens al sîngelui devine stacojiu dacă este desaturat cu negru, cu conotaţii de bătrîneţe, putreziciune şi degradare, şi virginal, pur, lipsit de pericole dacă i se adaugă alb. Portocaliul se comportă cam la fel, doar că se leagă mai curînd de foc, în timp ce galbenul este bineînţeles culoarea holdelor coapte şi mai tîrziu a aurului, deci a belşugului, regalităţii şi aşa mai departe. Verdele poate fi tot copt sau, dacă nu, proaspăt-răcoros, în timp ce albastrul e, în funcţie de saturaţie, cer şi apă, ceea ce nu poa