● Enter the Void (Franţa-Canada, 2009), de Gaspar Noé.

„The ultimate trip“ – anunţa în 1968 un afiş la 2001: O odisee spaţială, speculînd noua tendinţă (a unei nişe de public care la vremea aceea părea să ia proporţii de masă) de a experimenta un film ca pe un halucinogen. E evident că Enter the Void al lui Gaspar Noé a fost făcut cu ambiţia de a constitui the real ultimate – nec plus ultra – în materie de cine-tripping: eroii sînt doi tineri, frate şi soră, pierduţi într-un Tokyo reprezentat, expresionist, ca un fel de perpetuă „noapte a sufletului“ de clubber, toată numai stroboscoape şi neoane, iar Cartea tibetană a morţilor – una dintre cărţile de căpătîi ale contraculturii lisergice şaizeciste – inspiră nu numai avînturile de elocvenţă drogoman-filozofardă ale personajelor, ci însăşi structura narativă a filmului, care prezintă călătoria unui spirit despărţit de trupul său. Ca şi în italianul Le quattro volte – un film cu un subiect asemănător (dar cu o estetică nici că se putea mai diferită – „observaţională“, austeră, epurată aproape total de procedee expresioniste sau impresioniste), care a rulat şi el recent în Bucureşti –, e vorba despre o structură „în patru timpi“. Primul act – care culminează cu ruptura spirit-trup, în urma unei împuşcături – e filmat din unghiul subiectiv al viitorului împuşcat şi conţine cîteva minute de imagerie psihedelică drăguţă (anemone de mare fluorescente înflorind din tavane şi neoane), imersată într-un ambient sonor pe măsură (sugerînd odisee într-un spaţiu care e simultan cel cosmic, cel dintre urechea stîngă şi urechea dreaptă, cel dintre frecvenţele unui radio şi cel adiacent unui club de dans). În actul doi, filmat din unghiul subiectiv al spiritului, acesta planează peste acoperişuri, intră prin zid într-un club de strip-tease şi îşi spionează sora dansatoare în timpul unui act sexual, totul în aceeaşi virtuoz