Prima ieşire din ţară “independentă”, nu în delegaţie, ca jurnalist, am făcut-o la mai puţin de trei luni de zile după încheierea conflictului armat din Kosovo. În Ungaria am avut prima surpriză. Diferenţa faţă de ultimul sat românesc lăsat în urmă e colosală. În Croaţia, am resimţit cicatricile războiului din Kosovo. Când am revenit după cinci ani, totul se schimbase.
Articol din dosarul Prima ieşire din ţară, publicat în FP România nr.23 (iulie/ august 2011).
Iulie 1999. O duminică fierbinte, undeva, în sudul pustei ungare. Parcă şi motorul Daciei noastre se resimte din cauza căldurii. Înaintăm pe o şosea perfectă şi aproape pustie, spre graniţa croată. Tocmai am făcut “pasul cel mare”. Este prima ieşire din ţară “independentă”, nu în delegaţie, ca jurnalist. Două cupluri tinere, într-o maşină înfierbântată. Conflictul armat din Kosovo s-a încheiat de mai puţin de trei luni de zile. Războiul din Balcani, de patru ani. Oare cum va fi?
Primul sat de la intrarea în Ungaria, prima surpriză. Diferenţa faţă de ultimul sat românesc lăsat în urmă e colosală – piste pentru biciclişti, gazon, flori, case zugravite proaspăt. “NATO, ce bine e-n NATO!” vine constatarea de pe bancheta din spate. Cu doi ani înainte, la Madrid, ungurii fuseseră invitaţi. Noi, nu. De atunci, am mai parcurs acel drum de nenumărate ori, şi diferenţa nu mai pare aşa de mare, deşi avantajul se păstrează încă de partea Ungariei.
Punctul de frontieră croat pare pustiu. Doar un tip corpolent, în uniformă, zace pe un scaun din plastic, sub o umbrelă. Se uită la numărul maşinii şi ne trimite, cu un semn, în parcarea de alături. Ne cere paşapoartele şi dispare cu ele într-o gheretă. Timpul trece şi avem impresia că am fost abandonaţi. În jur, nici ţipenie. Nu se aude motorul niciunei maşini. Doar vântul sec al verii. Ne facem curaj, în cele din urmă, şi mergem la gheretă. Acasă, div