Mircea Dinescu spune că în realitate este melancolic, nu cum apare la televizor. „Istoria m-a obligat să mă apăr, să muşc, să latru, să scot arma de pe panoplie“, explică el. Confesiunile lui Mircea Dinescu, altele decât cele de pe micul ecran, aduc în prim-plan o faţetă aproape neştiută a scriitorului devenit un simbol al României postdecembriste.

„Adevărul": Care e azi diferenţa dintre un om normal şi unul isteric?

Mircea Dinescu: Normalitatea poate fi şi isterică. De multe ori lumea consideră că un om normal e de fapt un om banal şi mediocru. Depinde de situaţie. Într-o zi, la puţini ani după Revoluţie, stăteam în compania lui Ion Negoiţescu, un mare critic literar revenit în România. Alături de noi se afla un alt prieten al lui Negoiţescu, de aceeaşi orientare sexuală ca şi acesta, respectiv homosexual. Şi a trecut pe lângă noi un tânăr bine făcut, după care i s-a cam lungit privirea amicului lui Negoiţescu. Acesta din urmă i-a spus însă să stea liniştit, fiindcă tânărul în cauză era „anormal", deci heterosexual. Totul depinde de cum vezi normalitatea.

Vă mai amintiţi prima poezie?

Prima poezie mi-a fost publicată în revista „Luceafărul", în 1967, când eram elev la liceu în Slobozia. Dar cea dintâi poezie se numea „Destin de familie" şi n-am publicat-o niciodată. Îmi mai amintesc doar câteva versuri: „Fiecare casă are mirosul său de lucruri şi oameni / Orânduită şi orânduiţi în ea, formăm o familie...". Mai urma ceva despre bunicul meu cu mustaţa sprijinită în ramă. Nu mai ştiu. Oricum, era o poezie despre moarte. Apoi, am început să scriu alt gen de poezii, precum „Sunt tânăr, doamnă". Era chiar în perioada în care Nichita Stănescu făcea ravagii în lumea noastră literară. Mai tot tineretul studios care debuta se simţea dator să scrie „à la Nichita Stănescu", gen „Mă doare raza stângă din ureche dreaptă". Or, eu am venit cu o poe