Confesiunile lui Nicu Covaci sunt surprinzătoare, chiar cutremurătoare. Au greutatea unui destin tragic, pe care el refuză să îl recunoască ca atare. Povestea lui Nicu Covaci demonstrează cât de mare este preţul unei celebrităţi intrate în legendă.

Idolul a patru generaţii de iubitori ai rock-ului a cunoscut de multe ori foamea şi de prea puţine ori dragostea. Copilăria i-a fost umbrită de absenţa tatălui, târât nevinovat, la fel ca mulţi alţii, prin închisorile comuniste. Şi-a părăsit ţara, pentru că nu a avut încotro. Altfel, deşi la fel de nevinovat ca şi tatăl său, ar fi ajuns la puşcărie.

La scurt timp după ce s-a întors în România, adversari ascunşi "l-au pedepsit" în cel mai grav mod cu putinţă: asasinarea mamei sale.Nicu Covaci a trecut peste toate acestea, dar a ajuns să se simtă singur împotriva tuturor, astfel încât aniversarea a 50 de ani de existenţă a formaţiei Phoenix are toate şansele să devină un moment foarte trist.

Poţi să fi de acord cu Nicu Covaci, poţi să-l conteşti, dar nu poţi să nu-l respecţi. Şi să nu asculţi ce are el de povestit, atunci când se înduplecă să vorbească.

Dacă nu mă baţi după primele trei întrebări, atunci aş putea paria că va fi un interviu foarte bun.

Nicu Covaci:Chiar meriţi o bătaie pentru observaţia asta. Să trecem la prima întrebare.

"În umbra marelui URSS" este o piesă pe care ai compus-o în exil şi întrebi tu acolo: "m-aţi judecat, m-aţi condamnat, dar cine sunteţi voi"? Şi mai spui: "daţi-mi viaţa înapoi". Ţi se pare că viaţa ta a fost pierdută?

Nicu Covaci: Viaţa mea nu a fost pierdută, dimpotrivă, am trăit într-o viaţă cât alţii în zece vieţi. Nu pot să spun că s-a risipit în zadar, dar cele trăite puteau fi mai fericite; am crescut fără tată, tatăl meu a făcut zece ani de închisoare politică, am rămas fără mamă, a fost asasinată şi criminalul nu a fost descoperit nici