Despre ultima carte, scrisă în franceză, de Henriette Yvonne Stahl s-a vorbit mai mult în Franţa decît la noi. Publicată la Editura Caractères în 1975, această carte – amestec de autobiografie şi roman iniţiatic – nici nu a fost citită în România, în afara cercului de apropiaţi ai scriitoarei, din motive evidente: subiectul era căutarea spirituală, temă tabu în comunism. Aşa încît, Martorul eternităţii a fost tradus în româneşte abia în 1995 de o apropiată a scriitoarei, Viorica D. Ciorbagiu, şi a apărut mai întîi la Editura Universal Dalsi, iar apoi la Editura Herald. Şi totuşi, acest ultim roman, alături de lungul dialog al scriitoarei de peste 80 de ani cu Mihaela Cristea (publicat şi el după 12 ani de sertar la Editura Minerva), devoalează o zonă biografică foarte puţin expusă pînă atunci.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Într-unul dintre cele mai interesante romane scrise de H.Y. Stahl, Între zi şi noapte, dar şi în obscur-exaltatul roman de dragoste Pontiful, temele maestrului şi iniţierii sînt esenţiale, la fel, de fapt, ca în toate scrierile de după 1941, anul în care scriitoarea îndrăzneşte să facă literatură dintr-o revelaţie personală. Fusese o „ocultare literar necesară“, despre care Henriette Yvonne Stahl vorbeşte în clar abia după 40 de ani, în interviul cu Mihaela Cristea, pomenind „exerciţiul trandafirului“ învăţat de la Rudolf Steiner: „Într-o zi, în anul 1933, aveam 33 de ani, era în luna mai, în 18 mai. Ion Vinea se afla cu mine... La un moment dat, Ion mi-a spus că are o întîlnire importantă. Şi a plecat. Atunci s-a întîmplat acel declic, acea uitare totală de mine, acea spargere de nivel în care conştientul a trecut într-o altă dimensiune, care nu avea nici gînd, nici cuvînt, nici viziune, nici halucinaţie, nici aşteptare, ci numai declanşarea unei fericiri atît de absolute, supra
