● Miezul nopţii în Paris / Midnight in Paris (SUA, 2011), de Woody Allen.

Radu Cosaşu mi-a spus odată că, pentru el, secvenţele expozitive din filmele convenţionale despre Mari Personalităţi Ale Culturii – în special momentul în care un actor i se prezintă altuia cu un text de tip „Salut, van Gogh, eu sînt Gauguin“ – au întotdeauna un haz nebun. În Miezul nopţii în Paris al lui Woody Allen, acest efect e produs intenţionat şi la puterea a zecea.

Owen Wilson joacă rolul unui turist american romantic, cu aspiraţii de scriitor, care ziua se sufocă între pragmatismul modern al logodnicei sale, intelectualismul etichetoman al unui prieten de-al ei şi filistinismul old style al viitorilor socri, dar care descoperă că, dacă miezul nopţii îl va găsi pe treptele unei anumite biserici, un automobil din anii ’20 va veni să-l transporte, pentru cîteva ceasuri, în trecutul idealizat după care tînjeşte. Soţii Fitzgerald – Scott şi Zelda – sînt cei care-l interpelează din automobil în prima noapte. În noaptea următoare – Hemingway. Apoi – T.S. Eliot. Ca într-un Disneyland populat nu de donalzi şi de michimauşi, ci de corifei ai modernismului interbelic înalt, de eroi ai „generaţiei pierdute“ (cum i-a zis Gertrude Stein, care apare şi ea), de titani ai „petrecutului încontinuu“ (ai hemingwayenei „moveable feast“), eroul nu se poate aşeza la o masă fără ca Salvador Dalí, Luis Buñuel şi Man Ray să-i ofere de băut, după cum nu se poate îndrăgosti de o femeie care să nu fi fost muza lui Modigliani şi a lui Picasso. De cum îl vede, Dalí se oferă să-l picteze „cu buzele topindu-i-se în nisipul fierbinte, cu o lacrimă pe obraz, cu faţa lui Hristos conţinută în lacrimă şi cu un rinocer“, iar Hemingway nu poate să deschidă gura fără să slobozească un şuvoi de cuvinte hemingwayene (război, noroi, moarte, curaj, graţie, toreador, vînătoare) unite prin multe „şi“-uri. Nu mai puţ