Când au plecat din casa tatei, avea nouă ani. N-a vărsat o lacrimă, cum n-a făcut-o nici la înmormântarea bunicii, un an şi ceva mai târziu. Îi apărea uneori în vis, surâzător, îi mângâia părul, se trezea de fiecare dată fericită. Nici motivul fericirii ei matinale nu l-a spus vreodată mamei. Înţelesese că orice avea vreo legătură cu tata era tabu. Nici măcar rudele din partea tatălui nu şi le vedea. Se întâlnea uneori pe stradă cu verişori pe care mama i-a interzis să-i viziteze, le zâmbea strâmb, convinsă c-or să spună că-i o înfumurată şi-o proastă. Dar niciunul nu scotea o vorbă, după ce îl snopise în bătaie pe unul şi i se dusese vestea că mai e şi prost crescută. În puţinele vacanţe la ţară întâlnea rude prea ocupate s-o asculte şi verişoare convinse că ştie câte-n lună şi-n stele dacă vine de la oraş, dar nu le spune şi lor numai pentru că-i afurisită cât încape sau o proastă cu care e bine să n-ai de-a face.
După moartea bunicii, a mai fost o singură vară la ţară, în casa ei se instalase un unchi îndepărtat care tuşea zi şi noapte de nu puteai închide ochii şi de-abia mergea sprijinindu-se în baston, îi făceau de mâncare nişte nepoate slăbănoage şi tăcute care s-ar fi simţit de minune la un schit, n-au întrebat-o în două luni măcar o dată dacă doreşte ceva.
Foarte bine! Ea umbla pe dealuri şi pe marginea pădurii, se aşeza în iarba înaltă care mirosea a miere, privea ore întregi mersul norilor pe cer şi citea. Nimeni n-a întrebat-o o dată ce citeşte, în afara unei verişoare de-o seamă, care de fapt ardea de nerăbdare să-i povestească cum se sărutase cu un băiat şi să-i citească poemele scrise în taină cu gândul la el, după care fusese atât de indignată că ea nu se entuziasmase, încât a jurat că n-o să-i mai vorbească niciodată, dar niciodată în viaţa ei! Şi s-a ţinut de cuvânt.
Făcuse 15 ani şi se simţea o străină.
O să scrie o carte d